Grigore Constantinescu
Rezistenţa armată anticomunistă
de pe versanţii sudici ai Munţilor Făgăraş
– Piteşti, 2006, 264 p. –
Ordonarea cronologică a evenimentelor a fost efectuată într-un spirit de rigurozitate extremă, cu convingerea că precizările de ordin temporal conferă relatării operaţiunilor grupării de partizani, consistenţa motivaţiei acţiunilor lor, derulate, deseori, sub imperiul imprevizibilului, creând impresia fulminantă a secvenţelor unui film documentar de război, ce ilustrează spiritul de sacrificiu al „Partizanilor libertăţii” din Munţii Făgăraş.
Efectuarea unor analize extinse a contextului istoric în care se plasează evenimentele consemnate, deşi, probabil, se impunea, ar fi constituit un element insurmontabil în „economia” volumului proiectat la o dimensiune editorială acceptabilă.
Circumscris unui semnificativ arc de boltă dominator al unei conduite familiale durate pe educaţie şi morală creştină, spiritul, în general, irenic al „cronicarului”, în ciuda cruntelor trăiri sufleteşti determinate de brutalitatea evenimentelor relatate, este, totuşi zdruncinat, în esenţa sa, de obsedanta întrebare ce s-a insinuat tulburător de vie în conştiinţă: Dacă istoria naţională – aşa cum menţionam – recunoaşte că, în lupta pentru libertate a poporului nostru, sacrificiul partizanilor n-a fost zadarnic, dacă toţi cei care au căzut în cursul evenimentelor din decembrie 1989 sunt consideraţi eroi ai luptei împotriva comunismului, de ce, oare, cei care au participat, conştienţi de riscurile grave asumate !, la Rezistenţa armată anticomunistă din România, în condiţiile extrem de grele ale luptei de partizani, jertfindu-se pentru cauza libertăţii, nu sunt recunoscuţi, prin legile ţării, eroi ai neamului românesc ?!
Succinta incursiune în modul în care Rezistenţa armată anticomunistă de pe versanţii sudici ai Munţilor Făgăraş poate fi percepută, totuşi, cu extremă obiectivitate, relevă actualitatea imperativului reluat insistent de către cărturarul Nicolae Iorga, potrivit căruia: „Pulsul preocupaţiilor noastre trebuie să bată în ritmul, fie şi înfrigurat, al timpului… Să pornim de la societatea contemporană şi să revenim mereu la dânsa !…”.
Rezistenţa armată anticomunistă din Munţii Făgăraş atestă, pe un plan, prin excelenţă, sentimental, adevărul de necontestat al maximei istoricului Edgar Quinet: „Istoria este o tragedie în care luptă împreună libertatea şi destinul !”, confirmând, pentru urmaşii celor dispăruţi, veridicitatea meditaţiei lirice a inegalabilului poet-martir Nichifor Crainic: „Ursită-i inima să poarte / trecutu-n ea cu morţii lui, / cu morţii mei, care-i crezui, / naiv cândva, fără de moarte !…”.
Evocarea epopeii luptei pentru libertate a partizanilor din Gruparea „Haiducii Muscelului” – cunoscută și sub numele de „Partizanii libertății” – ar fi continuat să rămână, poate, pentru eternitate, într-un sertar al uitării în istoria neamului românesc…
Știind, ȋnsă, că „Uitarea – precum menţiona cu adâncă înţelepciune scriitorul Alexandru Vlahuţă – este un început de ruină în sufletul unui neam !”, autorul acestui volum n-a vrut să-şi ruineze sufletul, printr-o uitare condamnabilă, considerȃnd că relatarea obiectivă a opoziţiei acestei grupări de partizani ȋmpotriva totalitarismului comunist constituie un act de necesară restituire istorică obiectivă a unor pagini însângerate din lupta eroică pentru libertate a poporului român !…
M |
arin Ioniţă, distinsul prozator şi dramaturg piteştean, membru al Uniunii Scriitorilor din România, consemna, în maniera proprie unui analist lucid, în articolul său Hronicul Haiducilor Muscelului: „Am deprins obiceiul ca, de câte ori primesc o carte şi se întâmplă să am foarte mult de lucru, s-o răsfoiesc şi s-o pun deoparte, în aşteptarea unui timp de lectură tihnită. Când am avut pentru prima dată în mână o carte a domnului Grigore Constantinescu, mi-am propus să o răsfoiesc 10-15 minute şi s-o pun pe noptieră, în teancul cărţilor pe care le am de citit în primă urgenţă. Dar m-am pomenit în zori cu peste 150 de pagini citite şi nu m-am putut opri aici.
Deşi înţesată de documente din dosarele Securităţii şi ale Justiţiei, de la anchete şi interogatorii, cartea se citeşte ca un roman captivant şi fabulos… Şi chiar dacă cele mai multe dintre paginile cărţii vorbesc despre eroi, despre martiri, despre oameni pur şi simplu hărţuiţi, arestaţi, anchetaţi, torturaţi, executaţi, oameni care au fost – cei mai mulţi dintre ei nu mai există – cartea, monumentală de-a dreptul, nu este, totuşi, un mausoleu…
Colonelul Arsenescu, fraţii Arnăuţoiu, Maria Plop, preoţii Ioan Constantinescu şi Nicolae Andreescu, Elisabeta Rizea, Ana Simion, profesoara Iuliana Constantinescu-Preduţ şi mulţi alţii sânt oameni atât de vii în această carte, încât parcă-i vezi, parcă-i auzi la timpul absolut prezent…
Am deprins obiceiul, bun sau rău, ca, de câte ori primesc o carte, s-o iau ca temă de comparaţie cu ale mele. Cu dezamăgire, dar şi cu satisfacţie, le găsesc pe unele inferioare. Despre altele pot să spun: iată o carte bună, dar aşa ceva pot să scriu şi eu. Ei bine, de data aceasta, trebuie să mărturisesc, călcându-mi pe orgoliu, că eu n-aş fi fost în stare să scriu această carte !… Şi, ca să mă conving, am luat lectura de la cap, ca să-i găsesc neapărat noduri în papură, din punct de vedere al creaţiei literare. Şi nu le-am găsit…
Am obiceiul ca, de câte ori primesc o carte, s-o compar cu opera de până atunci a autorului. Domnul Grigore Constantinescu mai publicase încă 7 cărţi. Dar nici una de valoarea „sentimentală” a celei de faţă. Aceasta este culmea creaţiei sale literare !… Văd că mai are încă 11 volume în curs de apariţie. Îi atrag atenţia că nu are voie să publice nici una sub nivelul acesteia… Ar însemna să se sinucidă !…
Am deprins obiceiul ca, de câte ori primesc o carte, să o compar cu celelalte pe care le cunosc din acel domeniu. Dar când este vorba de Rezistenţa anticomunistă, armată sau fără arme, fiecare carte este un strigăt de durere şi nici o durere nu poate să fie mai bună decât alta… Însă un lucru este cert: nici un istoric care ar dori să scrie despre Rezistenţă nu va putea să facă abstracţie de cartea domnului Grigore Constantinescu.
Cartea a fost lansată la Poenărei, locul ultimului cuib al „Haiducilor Muscelului”. Evenimentul a avut loc în biserica în care a slujit preotul Ioan Constantinescu, secerat de gloanţe în închisoarea de la Jilava; în biserica în care se ruga Justina Constantinescu, preoteasa lui; în care a fost botezată Iuliana, fiica lor, amândouă vârâte la temniţă grea, pe termen de 15 ani.
Autorul acestei cărţi nu este altcineva decât fiul preotului condamnat la moarte şi executat, al mamei sale care s-a chinuit în închisoare, fratele surorii sale, profesoara de istorie care a născut în temniţă. De fapt, vlăstar al tuturor acelor eroi şi martiri, supravieţuind parcă anume prin voinţa lui Dumnezeu, ca să ni-i înfăţişeze vii şi în toate dimensiunile lor şi mai presus de istorie şi legende”.
[Articol reprodus din cotidianul „Curierul zilei”, anul XIII, nr. 3678, p. 8; sâmbătă, 9 septembrie 2006].
D |
oru Căpătaru, remarcabil publicist şi istoric de artă, menţiona, în articolul său intitulat O carte document: „Volumul profesorului Grigore Constantinescu vine să reîntregească adevărurile cenzurate, mutilate, interzise sau omise ale istoriei noastre postbelice. A concluziona că literatura despre Rezistenţa anticomunistă din România s-a completat cu o pagină de adevăr, prin apariţia acestui tom, este puţin spus. Pentru întocmirea unui asemenea documentar, a fost necesară o extrem de serioasă documentare şi scotocire a memoriei documentelor ce, prin voinţe încă reticente, continuă să lase în obscuritate, adevărul despre aspiraţiile de libertate ale neamului românesc.
Analizând, nu doar lecturând cartea, se poate concluziona că autorul consemnează acţiuni cărora li se circumscrie deţinerea adevărurilor trăite în calitate de martor. Documentele de arhivă s-au constituit în liantul imaginilor surprinse de adolescentul din Poenăreii Muscelului, aduse de autor în calitate de martor incontestabil al unor realităţi dureroase din viaţa celor ce au crezut cu adevărat în ideea de libertate. Acţiunile desfăşurate în deceniul de grele încercări, instaurat de „ciuma roşie” după 1948 în întregul areal românesc, dar, mai cu seamă, în Carpaţi, mi-au întărit convingerea că aceşti munţi s-au constituit din totdeauna, nu numai în dunga bătrână şi blagocestivă a neamului nostru, ci şi în ideea de libertate. Aşa s-a menţinut, în mileniile de existenţă românească, şi aici au acţionat, în numele păstrării ideii de a trăi liberi, «Haiducii Muscelului».
Văzând aşezarea Poenăreilor şi a localităţilor din jur, poţi înţelege deplin de ce libertatea a fost idealul permanent al oamenilor. Cerul se sprijină pe înălţimi, oferind oamenilor libertatea de mişcare, de gândire, de odihnă, posibilitatea adăpostirii, fără a se crea simţământul pe care-l are locuitorul de la câmpie – acela de a se simţi strivit de imensitatea cerului. Autorul, desprins din comunitatea măruntă, dar dârză a Poenăreilor, a trăit drama celor ce-şi vedeau frânte idealurile de zbor liber sub poala de sud a Munţilor Făgăraş. În acest context, nu poate fi acuzat de subiectivism.
Deceniul de luptă anticomunistă [1948-1958] a rămas în conştiinţa istoriei neamului ca una din paginile de adânc eroism, dar şi una dintre cele mai întunecate perioade, când demnitatea umană şi dimensiunea ideii de libertate au fost supuse unor represalii de neimaginat.
A ucide în numele ideii de libertate, considerând că dreptul la libertate este mai presus decât al semenilor tăi, reprezintă treapta cea mai degradantă a demnităţii umane. Şi, totuşi, în acei ani şi în acest areal al versanţilor sudici ai Munţilor Făgăraş, lucrurile aşa s-au petrecut. Cei care n-au acceptat o ideologie străină tradiţiilor lor, au fost izgoniţi, hăituiţi ca jivinele muntelui, decăzuţi din elementarele drepturi umane, torturaţi şi ucişi pentru simplul motiv că au crezut în permanenţă în dreptul lor de a trăi liberi. Şi, Doamne, cât de mult i-a costat acest cuget !…
A consemna aici numele celor ale căror vieţi s-au frânt de glonţ, de cuţit mişelesc, sub loviturile bastoanelor de cauciuc, anchete şi interogatorii interminabile, cu alte cuvinte, istoria unei crime generalizate şi istoria rezistenţei lor împotriva degradării umane, s-ar constitui într-un prea mărunt gest de recunoştinţă.
Domnul profesor Grigore Constantinescu a reuşit o reconstituire din mijlocul evenimentelor. Pentru cunoaşterea acestor momente pe care memoria muscelenilor şi nu numai, le-a reţinut spre a fi redate cu fidelitate urmaşilor, lecturarea cărţii acesteia este o condiţie sine qua non…
Conţinutul în întregime al volumului capătă dimensiuni zguduitoare, tonalitatea şi dimensiunea mării cuprinse de furtună.
O carte-document, care vine să înlăture definitiv pulberea aşternută vreme de aproape o jumătate de veac peste memoria libertăţii, să dezvăluie adevărul dureros al unei perioade când pecetea minciunii, nedreptăţii, crimei instituţionalizate a fost ridicată la rang de virtute, în numele unei false şi iluzorii amăgiri – societatea comunistă.
Desprinsă definitiv de instinctul de conservare a memoriei familiale, cartea profesorului Grigore Constantinescu se poate constitui deja în capitolul pro veritas al istoriei naţionale, al cărui scop este acela de realizare a misiunii istorice în care au crezut şi pentru care s-au organizat membrii Rezistenţei anticomuniste de pe versanţii sudici ai Munţilor Făgăraş.
Cartea, scrisă într-un stil alert, aproape reportericesc, dar elevat şi accesibil, surprinde gradual momentele desfăşurării evenimentelor, psihologia personajelor şi reflecţiile socio-umane, constituindu-se, şi din acest punct de vedere, în document juridic, de restituire in integrum a momentelor dramatice de la instaurarea unui regim al terorizării conştiinţelor şi aspiraţiilor umane către libertate, şi, nu în ultimul rând, în rechizitoriu al totalitarismului, pentru punerea adevărului în drepturile sale fireşti. În asemenea circumstanţe, personajele şi acţiunile devin nu momente, ci monumente, iar rememorarea lor – un gest de supremă recunoştinţă şi neuitare.
Dăruindu-ne acest capitol al adevărului istoriei naţionale şi oferindu-mi această carte, autorul a consemnat pe prima filă: «A scrie despre lupte, despre înfrângeri şi biruinţe, înseamnă a face cronică. A scrie despre eroi înseamnă a dăltui, în conştiinţe, istoria !…». Ca o postfaţă la această carte – monument, aş adăuga: «A dăltui în piatră numele unor eroi şi faptele lor este un gest de recunoştinţă, durabil ca şi granitul. A scrie o carte, mai ales, despre fapte şi personaje care s-au jertfit în numele libertăţii, înseamnă a încrusta istoria adevărată în conştiinţa posterităţii, asigurându-le, în acest fel, eternitatea.».
[Articolul a fost reprodus parţial din revista „Poenărei – străbuna vatră natală”, an IV, nr. 1[4], 2007, p. 9-10].
–––––––––––&———————————
Grigore Constantinescu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu