luni, 25 aprilie 2011

Poenărei – Iuliana Constantinescu-Preduţ

 IULIANA
CONSTANTINESCU-PREDUŢ
[1929-2002]
s-a născut în satul Poenărei, comuna Corbi, judeţul Muscel, la 16 iunie 1929, în familia pr. Ioan şi Justina Constantinescu. Studii: Școala primară din Poenărei; Liceul de fete din Câmpulung-Muscel şi Liceul „Principesa Elena” din Braşov; Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti. S-a căsătorit, în 1957, cu inginer Nicolae Preduţ, originar din comuna Lăcusteni, judeţul Vâlcea. Copii: Libertatea-Justina şi Gloria-Iliada. A fost profesoară de istorie şi limba română la Şcoala generală din comuna Ţibucani, judeţul Neamţ şi la Şcoala generală din comuna Cobadin, raionul Negru Vodă, regiunea Dobrogea, unde a fost arestată la 22 iunie 1958, deşi era gravidă în luna a şaptea, şi condamnată la 12 ani muncă silnică, 5 ani degradare civică şi confiscarea totală a averii, prin Sentinţa nr. 174 din 12 septembrie 1959 a Tribunalului Militar al Regiunii a II-a Militare, pentru „Delictul de favorizare la acte de teroare prevăzut de art. 284 alin. ultim combinat cu art. 207 alin. 1 din Codul Penal anterior”, „infracţiunea de omitere de denunţ” a membrilor Grupării de partizani «Haiducii Muscelului». A născut, ȋn Ȋnchisoarea Văcăreşti, o fetiţă, Libertatea-Justina. Părinţii săi  preotul Ioan Constantinescu a fost condamnat şi executat la Ȋnchisoarea Jilava [1959], iar mama sa, Justina Constantinescu, a ȋndurat ani grei de detenţie, ambii fiind acuzaţi de „participare la Rezistenţa armată anticomunistă de pe versanţii sudici ai Munţilor Făgăraş”. A publicat volumul memorialistic Speranţe ȋncătuşate [1999, reeditat 2000], în care evocă infernul detenţiei sale în ȋnchisorile comuniste de la: Piteşti, Văcăreşti, Jilava, Miercurea Ciuc, Arad, Oradea. S-a sfârşit din viaţă la 1 octombrie 2001, în satul natal. Despre viaţa şi activitatea sa politică şi literară, importante consemnări publice antume sau postume.

Iuliana Constantinescu-Preduţ
SPERANŢE  ÎNCĂTUŞATE
- Piteşti, 1999, 96 p. -

A
m avut prilejul    menţiona, în inspiratul său eseu «Preţul libertăţii», domnul Mihai Golescu, distinsul director al cotidianului „Argeşul” să parcurg, înfiorându-mă, rândurile adunate, unele lângă altele, sub titlul  «Speranţe încătuşate».  Poate că ne-am detaşat de acei ani, poate că nu mai vrem să ne mai amintim de crunta teroare dezlănţuită de cei care i-au prigonit pe partizani şi pe susţinătorii lor, poate că, aşa cum spunea un martir, «vrem să iertăm, dar nu să uităm !», dar nu putem să nu ne cutremurăm cu toţii, dacă citim tulburătoarele amintiri ale tinerei absolvente de filologie Iuliana Constantinescu-Preduţ, abia căsătorită şi închisă, pentru că nu şi-a denunţat tatăl că-i ajută pe „bandiţii” a căror ascunzătoare se afla la doar un kilometru de casa părintească.  «Speranţe încătuşate» ar merita să revadă lumina tiparului într-o carte pe care s-o citim ori de câte ori vrem să ne amintim preţul libertăţii noastre de astăzi !…
D
upă eliberarea sa din detenţie, Iuliana Constantinescu-Preduţ a evocat, în opera cu caracter memorialistic Speranţe încătuşate, infernul închisorilor comuniste ale anilor 1959-1964, unde avea să nască o fetiţă, căreia i-a dat numele simbolic „Libertatea” şi pe care ar fi vrut s-o legene în cântecul gândit de ea, însă, din păcate, niciodată rostit:

Ţie,   Libertatea !

Ai fost născută-n închisoare
Şi-ntr-o celulă, ai crescut !
Lumina razelor de soare,
printre zăbrele, ai văzut !

Cuvinte dragi de mângâiere  
eu n-am putut să-ţi glăsuiesc,
 fiindcă, acolo, sub teroare,
nu aveam voie să-ţi vorbesc !

Un cânt de leagăn, niciodată,
mămica ta nu ţi-a cântat,
ci, numai lacrimi prea amare,
pe trupul tău, a tot vărsat !

Tu creşti, odorule, creşti mare
şi Domnul să te aibă-n pază !
Puterea Lui mângâietoare
Să-ţi lumineze ca o rază !…

V
aloarea operei – din  care se reproduc unele secvenţe semnificative – ca sursă informativă despre terifianta detenţie politică din perioada comunistă, este evidentă:  „Eram închisă la Văcăreşti... Mă aduseseră acolo de la Securitatea Piteşti, în urma unei anchete chinuitoare... Am stat, la Văcăreşti, până am născut pe   Libertatea-Justina... Mă arestaseră de la catedra din Cobadin - Constanţa... Eram gravidă în luna a şaptea... M-au băgat seara, în celula 116, cu toate că sosisem înainte de ora  prânzului, şi, ca să-mi fie viaţa un adevărat calvar, m-au lăsat singură, într-un  WC turcesc cu şase găuri, care aproape nu se mai vedeau, fiindcă erau pline cu materii fecale... Mirosul greu de acolo, drumul chinuitor de la Securitatea Piteşti până la atât de temuta închisoare din Văcăreşti îmi accentuaseră vădit cumplita durere  amestecată cu o foame greu de imaginat, pentru că nu îmi dăduseră, în dimineaţa aceea, nimic din mizerabila raţie zilnică, iar seara, după o discuţie  cu o verişoară a mea, care era şefă de cameră, n-am putut înghiţi nici măcar o  boabă de arpacaş...
Căpitanul Constantinescu aşa se pare că-l chema m-a însoţit în  dubă  până la Închisoarea Văcăreşti  şi, în prezenţa mea, i-a spus celui care m-a luat în primire, să aibă grijă, pentru că sunt gravidă şi foarte slăbită... I-am mulţumit  pentru acest semn rar de bunătate, cu totul neaşteptat,  dar, de atunci, nu l-am mai văzut...
Să fi fost din „grijă" pentru mine cele două bucăţi de mămăligă caldă, în care era pusă brânză de burduf tăvălită prin materiile fecale, încât nu mai rămăsese nimic nemuiat în mizerie  ?!...  O durere groaznică m-a tăiat peste mijloc; apoi, o foame cum n-am mai încercat niciodată m-a împins parcă orbeşte să mă aplec şi să rup din mămăliga pusă în fecale... Simţeam tot mai mult, tot mai apăsător, că mă lăsau puterile !... M-am aşezat  în  urina  care plutea pe cimentul WC-ului şi  am rupt încă o bucată din celălalt bulz – puşi acolo anume, pentru că, din mămăligă, ieşeau aburi calzi... Abia, mai târziu, mi-am dat seama că totul fusese premeditat de torţionari, pentru ca să avortez din această cauză, mai ales că, la Piteşti, un securist în halat alb probabil, medic îmi propusese să renunţ la copil, asigurându-mă că nu voi avea dureri la întreruperea sarcinii...
M-au dus, aşadar, în celula 116, unde, timp de o lună, m-am chinuit îngrozitor, într-o singurătate ucigătoare doar cu gândurile mele negre şi cu durerea care aduce în lume o nouă viaţă... Regimul de detenţie a fost aidoma celui de la Securitate: de la deşteptare până la stingere, eram obligată să stau pe marginea patului... Uneori, când mai încercam să urc câte un picior în  pat, mi se atrăgea atenţia că nu am voie...
M-am resemnat, pierzându-mi orice speranţă în lumina vieţii...  Mă învăluia întunericul atât de obsedant al morţii !…
…Între timp, am făcut, la sânul stâng, mastită suprainfectată !… De această boală, numai bunul Dumnezeu m-a vindecat, fiindcă m-au dus la un doctor din închisoare să mă opereze la o oră nepotrivită,  chiar atunci  când i se servea masa... Văzându-mă atât de slăbită şi de chinuită, s-a hotărât să termine cât mai repede cu mine, determinat, poate, şi de gardiana care mă însoţise până la el... Batjocoritoare, gardiana îmi pusese nişte ochelari negri şi mă obligase să mă îmbrac cu mantaua, pe care o legase la mâneci şi mă trăgea, ca pe un  animal de funie, de o mânecă legată mai lung... Când era întrebată, de cei cu care ne întâlneam, unde merge, ea se amuza, spunându-le tuturor că „plimbă maimuţa"... Doctorul era un ghem de nervi... S-a răstit la mine, fiindcă îşi întrerupsese masa din cauza unei „bandite"... A  luat o lamă, a dat-o prin flacăra unui chibrit şi m-a tăiat adânc, pe viu, fără milă, înjurându-mă că şi-a pătat cu puroi halatul...   Mi-a  pus în silă nişte vată pe rană şi mi-a poruncit să ies cât mai repede afară... De  atunci, nu s-a mai interesat deloc de soarta mea... După ce am fost „operată" astfel la sân, n-am mai alăptat-o pe fetiţa mea, pe Libertatea. Mi-au alăptat-o fetele din Cudalbi, care născuseră şi ele tot fetiţe, ori nişte ţigănci tinere deţinute de drept comun închise într-o celulă învecinată... Se întreceau între ele care să-i dea  piept... Credeau că vor ieşi mai repede din puşcărie, dacă o alăptează pe Libertatea !… Asociau numele ciudat, pentru ele, al  fetiţei cu eliberarea din detenţie şi erau toate convinse că Dumnezeu le-a trimis-o ca pe o rază de speranţă în revenirea lor grabnică la viaţa liberă de dincolo de zidurile închisorii... După câteva săptămâni, ne-au încolonat pe unele dintre noi din celulă, printre care şi pe doamna Ginca Tomeci şi ne-au dus la închisoarea din Miercurea Ciuc... Acolo, după o grea suferinţă, deznădăjduită, doamna Ginca s-a stins înainte ca gardiana să strige apelul... Au aşezat-o pe o pătură în faţa noastră şi, când a venit să ne numere, o sergentă „minoritară” s-a uitat îndelung la ea, apoi, a întrebat-o pe şefa celulei dacă este moartă sau se preface... Ca să se convingă, i-a izbit capul cu botul cizmei, bestia continuându-şi, apoi, numărătoarea, ca şi când nu s-ar fi întâmplat nimic deosebit !...
C
u sacrificiul retrăirii lor, „autoarea mărturiseşte situaţiile-limită, uneori, greu de închipuit, prin care a trecut în anii 1959-1964, fiind, atunci, o tânără absolventă de Filologie, abia căsătorită (avea  să nască, în detenţie, o fetiţă, profetic botezată „Libertatea”). Autoarea îşi descrie tulburătoarele amintiri cu firească sinceritate şi fineţe psihologică, dar, mai ales, cu o anumită detaşare a acelor rari oameni, cărora anii de cruntă şi nedreaptă suferinţă, în loc să-i înrăiască, sau să-i distrugă, le conferă o toleranţă aproape Cristică, a învingătorilor de Destin, oricare ar fi fost acesta.
Mănunchiul de «Speranţe încătuşate» are, astfel, valoarea unui document istoric „trăit şi suferit” al acelei vremi, scris de Doamna Iuliana Constantinescu-Preduţ poate un caz unic în memorialistica detenţiei la noi, scrisă îndeobşte de bărbaţi. Stilul în care a fost conceput acordă acestui document autobiografic şi valenţa unui „imn” izvorât din durere îngemănată cu speranţă, închinat virtuţilor esenţiale, arhetipale ale neamului nostru, mai puţin evidente, poate, azi, dar, credem, perene în istoria noastră: omenia şi solidaritatea în momentele de cumpănă majore, tăria de caracter, credinţa în Dumnezeu şi în speranţă, niciodată ucise.  De fapt, această destăinuire se vrea un îndemn adresat tinerei generaţii, mai ales, adolescentelor şi tinerelor femei ale acestei ţări, ca, prin cunoaşterea şi neuitarea „umbrelor” trecutului, să evite  repetarea tragediei lor, ca o garanţie pentru viitorul mai senin al copiilor lor – primele generaţii de români ai secolului ce bate la uşă. Pentru că trăim cu adevărat atât cât şi alţii vieţuiesc în noi şi vom supravieţui, cât vom trăi încă, în ceilalţi.”.
– M. Mucenic Mărtoiu, 1999

M. Mucenic Mărtoiu [1939–2003] este pseudonimul literar al medicului ginecolog Cinel Mărtoiu, sensibilul autor al volumului «Transplant de suflet. Aforisme. Versuri», apărut în anul 2002. Cinel Mărtoiu  a fost descendentul unei faimoase familii de intelectuali din Stăneşti-Muscel: tatăl său, Victor Mărtoiu – un celebru chirurg piteştean, iar bunicul matern – Mucenic Comândăşescu, un institutor excepţional şi un consecvent  luptător pentru eliberarea de sub opresiunea comunistă, care şi-a sfârşit viaţa în regimul de teroare din Închisoarea Jilava.  

D
in «SPERANŢE ÎNCĂTUŞATE», operă memorialistică  încărcată de suferinţă, dar şi de speranţă, scrisă, în anul 1999, de profesoara  Iuliana Constantinescu-Preduţ, se reproduce integral, în final, în continuare, capitolul:

Stea polară: credinţa !…

În iadul închisorilor comuniste, singura noastră rază de nădejde a fost credinţa !…
Credinţa deplină în Dumnezeul cel Atotputernic şi în dreptate !…
Credinţa în viitorul de libertate al poporului nostru împilat de comunişti fără de neam şi fără de ţară !...    
Credinţa a fost flacăra veşnic vie care ne-a luminat sufletele în bezna închisorilor...
Credinţa a fost miracolul divin care a smuls cătuşele deznădejdii ţintuite  pe speranţele noastre în lunga noapte a detenţiei...
Credinţa noastră veşnic vie ne-a mântuit !...
Dumnezeule, ajută-ne să ne-o păstrăm curată, pentru că,  fără credinţă –  această strălucitoare stea polară a unei căi demne în viaţă –, rămânem, pentru  totdeauna, pierduţi în deznădejde !...
În lunga şi apăsătoarea noapte a detenţiei, deşi încătuşată, speranţa în lumina nestinsă a adevărului a învins suferinţa, iar visul de a trăi în libertate ne-a întărit credinţa că nu vom fi înfrânţi prin teroare...

TEXTUL INTEGRAL AL VOLUMULUI la adresa - http://www.memorialsighet.ro/index.php?option=com_content&view=article&id=791%3Aiuliana-predu-constantinescu-sperane-inctuate&catid=47%3Abreviar-pentru-procesul-comunismului&Itemid=154&lang=ro

&
Grigore Constantinescu

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu