POENĂREI-MUSCEL
– sinteză istorică –
G |
eneza unei formaţiuni comunitare săteşti este, cronologic, imposibil de determinat. Deşi urme ale existenţei unei comunităţi umane datează din neolitic, atestarea documentară iniţială, din 10 noiembrie 1528, a satului Poenărei reprezintă prima bornă fixată în memoria documentelor pe traiectul îndelung evolutiv al acestei categorii social-teritoriale complexe formate din „vatră” şi „hotar”. Consemnarea din hrisovul emis de către cancelaria domnească a lui Radu de la Afumaţi referitoare la „hotarul Poenăreilor” atestă caracterul unei aşezări cu limite precis determinate constituite cu mult anterior anului menţionat. Satul Poenărei – sat de interfluviu, situat în extremitatea nord-vestică a fostului judeţ Muscel, la hotarul cu judeţul istoric Argeş, are o poziţie dominantă în bazinul Râului Doamnei, altitudinea maximă înregistrându-se pe Dealul Toaca [895 m]. Poenăreiul reprezintă o „oază autohtonism muntenesc”, într-un context etnografic influenţat considerabil de particularităţile etnoculturale şi lingvistice ale unei populaţii majoritare originare din Transilvania, care s-a stabilit, în perioada medievală, pe teritoriul aşezărilor limitrofe: Corbi, Corbşori, Stăneşti şi Galeş.
C |
onfirmarea de către reputatul etnosociolog român Henri H. Stahl a prezenţei sale, în Poenărei, în vara anului 1934, când s-a documentat pentru „scrierea monografiei acestui sat de moşneni, a cărui istorie socială e deosebit de interesantă”, evocarea unui context nefast: „materialul documentar strâns s-a risipit odată cu întreaga arhivă a Catedrei de sociologie desfiinţată prin reforma din 1948” – monografistului rămânându-i „doar circa 100 documente care merită a fi publicate, cu un studiu introductiv” – a constituit incitantul motiv pentru elaborarea, de către subsemnatul, a volumului «Poenărei-Muscel – monografie etnoculturală». Monografia este consacrată evoluţiei „acestui sat de moşneni, care a avut, cândva, parte de un trup de moşie mult mai mare decât acum; pe care, rând pe rând, începând din veacul al XVII-lea, micul boier negustor Rucăreanu l-a cumpărat, fără ca, totuşi, sătenii din Poenărei să fie «rumâniţi», rămânând moşneni liberi, oieri şi podgoreni specializaţi în livezi de mere. Interesant e – după opinia ilustrului cercetător – că, deseori, ce cumpărau Rucăreanu şi urmaşii lui, nu era pământ, ci doar merii plantaţi pe pământul care, potrivit obiceiului locului, era devălmaş, fiind luat în stăpânire «locurească» doar cât putea fiecare să runculuiască din pădure şi să puie pomi fructiferi. Documentele arată cum, pe încetul, aceste stăpâniri «locureşti» s-au transformat în «ocine», boiernaşul cumpărător ajungând a intra în rândurile moşnenilor, chiaburindu-se desigur, dar ca un splendid exemplar de ţăran ridicat la un nivel de cultură cu totul deosebită”.
Î |
n lupta dârză, dar inegală împotriva regimului de teroare comunist, satul Poenărei – care a fost ultimul adăpost al partizanilor din gruparea «Haiducii Muscelului» – a dat un uriaş tribut de sânge şi de suferinţă. Au fost condamnaţi la moarte şi executaţi, în crunta noapte de 18/19 iulie 1959, patru patrioţi din sat: preoţii Nicolae Andreescu şi Ioan Constantinescu, învăţătorul Gheorghe Popescu şi baciul Nicolae Sorescu, iar alţi 12 neînfricaţi locuitori ai satului Poenărei au fost osândiţi la ani grei de detenţie în închisorile de exterminare comuniste, pentru că au susţinut, cu un spirit de sacrificiu exemplar, lupta partizanilor pentru eliberarea patriei de sub dominaţia totalitarismului comunist !… În Râpile cu Brazi, supranumite „Râpile Partizanilor”, ultimii luptători din Rezistenţa armată anticomunistă de pe versanţii sudici ai Munţilor Făgăraş: fraţii Petre şi Toma Arnăuţoiu, Tică Jubleanu şi Maria Plop şi-au săpat în stâncă, în anul 1952, bordeiul, în care s-au adăpostit timp de şase ani, până în noaptea de 19/20 mai 1958, când au fost prinşi, prin trădare, de trupele Securităţii comuniste.
T |
uturor neînfricaţilor eroi din Poenăreii Muscelului le sunt închinate gândurile izvorâte din convingerea autorului acestor succinte consemnări istorice că sacrificiul lor în lupta pentru înlăturarea dominaţiei comuniste n-a fost zadarnic: „Jertfindu-vă, sub steagul sfânt / al patriei, prin timp, durate, / aţi semănat acest pământ / cu dor nestins de libertate ! ”…
–––––––––––&———————————
Grigore Constantinescu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu